I’m so ugly. But that’s ok.
‘Cause so are you. We’ve broke our mirrors.
Sunday morning. Is everyday for all I care.
And I’m not scared. Light my candlrs.
In a daze cause I’ve found god.

Cuvinte.
Tomorrow.. another hope, another tear, another promise, another day… A new chapter.
we’re so alright.. in the cold light of the day..
 
 
N-am crezut c-o sa se termine asa.

Marea mi-a dat intotdeauna un sentiment profund de libertate si nostalgia necuprinsului, dar cel mai frumos moment pe care ea mi l-a daruit a fost un rasarit.

Ma aflam pe tarm, pe o plaja cu pietre si scoici, unde esuasera si alge cu miros intepator. Se auzeau doar zgomotul ritmic al valurilor si, cand si cand, un tipat ragusit de pescarus. Lumea se desprindea de intuneric si zaream deja dare lungi de spuma care se spargeau de pietrele masive ale digului din departare. Albastrul sters al orizontului incepea sa se delimiteze de verdele intunecat si tulbure al apelor din larg. Pe nesimtite insa, valurile au inceput sa aiba reflexe de culoarea aurului, purpurii si trandafirii. Cerul se desena in zeci de nuante stralucitoare. Din mare iesea , ca un zeu maret, un soare rosu, mare, rotund, care emana forta si da certitudine existentei.

O noua zi incepea, triumfatoare.

“To Boddah
Speaking from the tongue of an experienced simpleton who obviously would rather be an emasculated, infantile complain-ee. This note should be pretty easy to understand.
All the warnings from the punk rock 101 courses over the years, since my first introduction to the, shall we say, ethics involved with independence and the embracement of your community has proven to be very true. I haven’t felt the excitement of listening to as well as creating music along with reading and writing for too many years now. I feel guity beyond words about these things.
For example when we’re back stage and the lights go out and the manic roar of the crowds begins., it doesn’t affect me the way in which it did for Freddie Mercury, who seemed to love, relish in the the love and adoration from the crowd which is something I totally admire and envy. The fact is, I can’t fool you, any one of you. It simply isn’t fair to you or me. The worst crime I can think of would be to rip people off by faking it and pretending as if I’m having 100% fun. Sometimes I feel as if I should have a punch-in time clock before I walk out on stage. I’ve tried everything within my power to appreciate it (and I do,God, believe me I do, but it’s not enough). I appreciate the fact that I and we have affected and entertained a lot of people. It must be one of those narcissists who only appreciate things when they’re gone. I’m too sensitive. I need to be slightly numb in order to regain the enthusiasms I once had as a child. On our last 3 tours, I’ve had a much better appreciation for all the people I’ve known personally, and as fans of our music, but I still can’t get over the frustration, the guilt and empathy I have for everyone. There’s good in all of us and I think I simply love people too much, so much that it makes me feel too fucking sad. The sad little, sensitive, unappreciative, Pisces, Jesus man. Why don’t you just enjoy it? I don’t know!
I don’t have a goddess of a wife who sweats ambition and empathy… and a daughter who reminds me too much of what i used to be, full of love and joy, kissing every person she meets because everyone is good and will do her no harm. And that terrifies me to the point to where I can barely function. I can’t stand the thought of Frances becoming the miserable, self-destructive, death rocker that I’ve become.
I have it good, very good, and I’m grateful, but since the age of seven, I’ve become hateful towards all humans in general. Only because it seems so easy for people to get along that have empathy. Only because I love and feel sorry for people too much I guess.
Thank you all from the pit of my burning, nauseous stomach for your letters and concern during the past years. I’m too much of an erratic, moody baby! I don’t have the passion anymore, and so remember, it’s better to burn out than to fade away.
Peace, love, empathy.
Kurt Cobain
Frances and Courtney, I’ll be at your alter.
Please keep going Courtney, for Frances.
For her life, which will be so much happier without me.
I LOVE YOU, I LOVE YOU! “

Acum mi-aş dori să-mi pot pune caietul sub pernă şi să mă culc.. iar a doua zi să ştiu tot pe de rost(prea multe desene animate..), pentru că, nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când încerc să memorez vreo lecţie, parcă se scurge şi ultima picatură de chef din mine, mă apucă somul, foamea, pişarea, durerea de ceva, setea, pofta de calculator, ingheţată sau orice altceva.. Şi e enervant, pentru că nu-mi dau seama când trece timpul, şi rămâne “pe data viitoare”. Astfel, eu rămân de fiecare dată în urmă cu materia.. Şi mă mir de ce atunci când se mai trânteşte câte-o lucrărică.. pampam.

Daaaaar.. într-un weekend plin de soare, o să dea buzna peste mine un chef de învaţaaaaaat.. şi-atunci o să vedeţi voooi. Până atunci, mai incerc chestia cu caietul sub pernă. Nu poţi şti niciodata.

Peace, love and all that shit.

Let it be, let it be, let it be, let it be… Whisper words of wisdom, let it be.

Apusurile primaverii mi se par cele mai expresive, ele imbie la calm si stari euforice de visare. “Visez enorm, colorat in dementa, am in vis senzatii pe care nu le incerc niciodata in realitate.” Norii rosietici se impletesc cu verdele crud, proaspat si formeaza entitati cu suflet, te lasa sa le-admiri pret de cateva clipe unice, apoi se evapora si-ti lasa imprimate amintiri calde.

Ascultam o melodie trista, imbiindu-mi sufletul sa primeasca, intr-un fel sau altul, caldura aceasta ce lasa mereu un gust dulce-amarui. Dulce-amarui pentru ca atmosfera creata de paleta jucausa si linistea cerului rascolesc inevitabil amintiri ce credeam ca … le-am pierdut, prinsa in recele cotidianului gri. La fel cum crezusem ca mi-am pierdut culorile. Pale, obscure, puternice, scanteietoare, obsedante, discrete, calme, agresive, dulci, culorile s-au imprastiat pe panza serii, si vor fi pastrate pentru a oferi si-altuia spectacolul lor special, unic.

In astfel de clipe incare haosul meu mi-e necuonscut sau chiar indiferent, atunci, abia atunci, simt ca-s eu. Eu, cea fara complexe, temeri sau griji.

And when the night is cloudy, there is still a light, that shines on me, shine until tomorrow, let it be.

Un inger a plecat spre rai azi… Un copil mereu vesel, mereu zambitor si inteligent, un copil care nu-si merita soarta, nu merita ca viata sa-i fie curmata dintr-o prostie.
M-au lasat fara cuvinte…

Peste camera supra-incalzita ar trona linistea sumbra, obisnuita, daca nu mi-as sprijini capul bolnav peste unitatea plina de praf, care huruie incontinuu, lasandu-si vechimea sa se vada. Ochii obositi se plimba fara noima, fara a vrea macar sa inteleaga ceva din dansul beat al literelor. Am spatele lipit de caloriferul fierbinte, care arde, iar singurele senzatii ce difera sunt fiorii de gheata ce-mi fac pielea sa se intareasca involuntar.
Imi beau otrava doar ca sa-mi umezesc buzele uscate si risc ca rapid sa-si faca efectul si sa-mi macine stomacul prea dureros, incat sa-mi doresc ca aceasta sa-mi fie ultima suflare. Corpul mi se infierbanta rapid si nu-mi dau sema daca e din pricina caloriferului arzand sau a durerilor fizice, ce m-acapareaza.
Unitatea e redusa la tacere, cauza fiind calitatea delasatoare a ei si anii in ca a fost supra-solicitata cu informatii, noptile tarzii ca aceasta, in care incercam sa-mi fac dezordine-n ganduri, sa redefinesc, sa uit. Astfel, camera e muta si oarba, iar eu ma simt ca intr-o prima zi de viata, sau chiar de moarte.
Luminile orasului neobosit mi se impregneaza pe retina, lasandu-ma uitata langa fereastra pret de cateva clipe. Jocul lor capata un sens bine definit iar imaginatia mea o ia razna, infaptuind scenarii diverse.
In oglinda intunecata din baia prost luminata imi zaresc reflexia lipsita de culoare si viata. Umbra fantomatica pare sa paleasca iar miscarile sunt tot mai nedefinite.
Nu simt durerea. Otrava mintala si-a facut dizgratiosul efect.

My girl, my girl, where will you go?
Im going where the cold wind blows
In the pines, in the pines
Where the sun dont ever shine
I would shiver the whole night through

Ignorati-ma si vorbiti-ma pe la spate, ca nu-mi dau seama. Injurati-ma si barfiti-ma, ca nu va observ. Sa nu va pese ce cred eu. Dati in mine si impingeti-ma. Stiu ca nu va pasa catusi de putin. Sa nu va pese. Am sa ma asez jos si-am sa va stau in cale mereu. Nu mai conteaza daca ma observati sau nu, tot aceeasi oameni egocentristi veti ramane. O sa ma certati si-apoi o sa va cereti scuze. Nu va dati seama ca de fapt, totul ramane exact la fel mereu?
Atunci, de azi nici mie nu o sa imi mai pese.